Views: 1440
“Nu te vindeci niciodata de ceea ce iti este dor!” Elorfind
Am stat de multe ori si, in clipele mele de introspectie interioara, m-am gandit daca exista, cu adevarat, pe lumea aceasta un leac care sa vindece dorul…Am stat, in cei 39 de ani ai mei, de vorba cu sute de oameni, oameni care si-au deschis sufletul in fata mea, care mi-au povestit despre etapele fericite si mai putin fericite din viata lor, oameni care si-au strigat durerea, dezamagirea, care au varsat rauri de lacrimi pe umarul meu, oameni care, inevitabil, la sfarsitul conversatiei imi spuneau:
-Alex…ma doare cumplit dorul acesta…Il simt cum musca, cu infrigurare din sufletul si din fiinta mea, il simt cum imi transforma intreaga existenta dintr-una calda si linistitoare intr-un imens ghetar, il simt cum se aseaza cu mine la masa in fiecare seara, il simt cum ma tine de mana si imi sopteste, pervers, la ureche, il simt cum suirera mai ceva ca vijelia de Decembrie, il simt cum ma priveste cu mila si cu infrigurare din fiecare colt al camerei, al fapturii mele, il simt cum, in fiecare noapte, trage peste mine plapuma grea a deznadejdii, a unui abis in care ma cufund din ce in ce mai mult, il simt cum ma rastigneste in fiecare clipa in care ma chinui sa zambesc, il simt cum paseste langa mine, lent, indoliat, ca intr-un ritual trist, il simt cum ma ia in brate si danseaza cu mine pe notele unui mars funebru scris, parca, de mana destinului, il simt cum respira prin mine, il simt cum ma biciuieste cu prezenta, atunci cand eu fac eforturi enorme pentru a-l evita…Doare, Alex..doare atat de mult si atat de mult mi-as dori ca cineva sa inventeze pastila magica pentru a trata dorul! La cat dor am in mine, as fi in stare sa iau nu o pastila, ci un tub intreg…Doare si ma doare cumplit!”
Da, asa este…Dorul doare cumplit. Oricat de pozitiv ai gandi, oricat de mult te-ai gandi la lucrurile care te bucura, oricat de multi oameni frumosi ai avea in jur, intr-un sertarel ascuns din sufletul fiecaruia dintre noi exista un dor imens de oameni, de locuri, de vremuri demult apuse, de liniste, de bun simt, de daruire, de normalitate, de altruism, de bogatie sufleteasca, de armonie, de iubire pura, de amintirea unor locuri dragi, a unei banci, a unei gari, al unui aeroport, al unui zbor frant spre destinul nostru neimplinit, dor de noi, cei care am fost, atunci cand eram copii fara griji care isi juleau mai mult genunchii si mai putin inima, dor de jucaria care ne-a fost cea mai draga, de jocurile noastre de suflet, de copiii alaturi de care construiam castele de nisip si oameni de zapada, dor de copacul din curtea casei noastre, la umbra caruia ne-am adapostit de atatea ori, visele, lacrimile si iubirile, dor de jurnalul nostru secret, caruia ii povesteam viata noastra, asa cum o simteam, asa cum o intelegeam, asa cum venea peste noi, dor de prima carte pe care am primit-o in dar de la mama si care ne-a marcat existenta pentru vesnicie, dor de povestile in care el si ea traiau fericiti pana la adanci batraneti, dor de mirosul de cozonaci pregatiti, de bunica, cu multa nuca si mult suflet, dor de piersicile mari si zemoase pe care ni le culegea bunicul in vacanta de vara, dor de buncii pe care viata i-a luat mult prea devreme si pe care, din pacate, nu ai avut sansa sa ii cunosti, dor de podul casei, de cufarul in care isi dormeau somnul lin amintirile stramosilor nostri, dor de noptile adolescentei noastre petrecute in linistea atat de binecuvantata a satului din care ne trageam seva, valorile si radacinile, dor de iernile in care mama aranja casa, impodobea bradul si ne citea despre Nasterea Mantuitorului, nopti geroase, in care tata ne aduna in jurul focului si ne canta colinde, asa cum numai el stia sa o faca, dor de minunea primului sarut si al primei strangeri de mana si de suflet, dor de omul pe care l-am iubit mai mult decat orice pe lumea asta si de care, din pacate, nu am avut parte, dor de sufletele frumoase care, indiferent daca erau sau nu ocupati isi faceau mereu timp ca sa ne asculte povestile de iubire si sa ne stearga lacrimile de dor, dor de sfanta si eterna mare in fata careia ne-am jurat iubire vesnica, martori fiindu-ne pescarusii, cerul si Bunul Dumnezeu, dor de prima vacanta petrecuta alaturi de omul iubit, dor de noi adulti care am plans de emotie, atunci cand ne-am tinut in brate, pentru prima data, cel mai frumos cadoul al vietii noastre, puiul nostru drag, dor de primii lui pasi, de primul mama si de primele lui cuvinte spuse intr-un mod stalcit, inocent si naucitor, dor de primii lui dintisori, de prima zi la gardinita, de prima litera desenata frumos, de prima zi a aventurii numita scoala, de anii in care il tineam strans langa sufletul nostru si ne rugam ca el sa ramana mereu mic si inocent, dor de lacrimile lor de copil necajit, atunci cand Mos Craciun uita sa vina sau intarzia din cauza renului adormit sub clinchetele de clopotei….
Dor si doruri…Orice am spune si orice am face, fiecare om are un colt de suflet mutilat de dor, de amintiri, de regrete, de povesti sangerande…Nicio poveste de viata nu seamana cu o alta si niciun dor nu seamana cu un altul…Fiecare isi duce crucea dorului original si cu demnitate, fiecare dor este o poveste nespusa, fiecare existenta are un parfum special de dor, un dor pe care nimeni si nimic nu reuseste sa il vindece complet, un dor care devine partenerul nostru permanet de drum, de destin si de eternitate. A-ti fi dor, a plange de dor nu inseamna ca esti slab, inseamna ca esti om, ca simti, ca traiesti si ca, la un moment dat, iti simti sufletul preaplin de amintiri si atunci plangi de dor, de mult dor si de prea multa neputinta, care iti transforma lacrimile in rugaciuni inaltate tie, universului si constiintei unice si divine….
Dorul, o poveste de suflet si de viata pe care multi o simt, o traiesc profund si irepetabil, pe care, insa, de teama ca nu vor fi pe deplin intelesi de ceilalti, putini au curajul si puterea sa povesteasca deschis despre ea….Tie, suflet drag de cine sau de ce anume iti este dor?
Alexandra Goldstein,
Acasa, 3 Septembrie, 2018
