Views: 280
“Si pamantul, impotriva mea, varsa lacrimi”. Eli Galcescu
Am 41 de ani si niciodata nu am crezut ca voi trai astfel de vremuri triste, tulburi, violente, lipsite de orice perspectiva pozitiva. Acum, poate mai mult ca niciodata, imi este atat de dor de toti ai mei, de copilaria mea cu gust de cirese de Mai si miros de pamant spalat de ploaia calda de vara.
Bunicii mei, oameni nascuti si crescuti la tara din tata-n fiu au avut intotdeauna un respect deosebit atat pentru pamantul tarii lor, cat si pentru cel pe care il arau, il semanau, il cultivau, cu atata drag, cu multa daruire, cu adanca si sincera multumire catre Dumnezeu pentru ca sunt sanatosi si ca pot iesi la munca campului, multumeau pentru painica lor cea de toate zilele, facuta cu ingrediente naturale din gradina lor, coapta in cuptorul cel mare, inchinata, binecuvantata si impartita cu toti cei infometati.
Sunt nascuta in 1979, pe vremea Comunismului. Nu am avut multe jucarii sau jocuri sofisticate, nu am avut tableta, calculator, Internet, hainute extravagante, sau excursii exotice, dar am avut cea mai frumoasa copilarie. Am avut ceva mult mai de pret. Am avut multe carti, povesti frumoase de viata, jocuri de suflet si, mai mult decat atat, am avut o familie care m-a iubit enorm si de la care am invatat foarte mult, am avut bunici care mi-au citit basme, mi-au spus ghicitori, mi-au cantat doine si m-au invatat despre cea mai importanta scoala, cea a vietii.
Cu bunicii la tara, eu am crescut la oras, la casa cu o curte mare, pe care, in fiecare an mami o impodobea cu tot felul de flori. Pentru mine, fiecare anotimp avea un parfum aparte, era o alta poveste din colectia mea de suflet, colectie intitulata 365 si infinit de copilarie, de lumina si de bucurie.
Primavara ma simteam ca o mica printesa care se gatea, punandu-si cercei mari, rosii fix din batraul si inca roditorul cires de Mai. Dansam cu inocenta si cu fluturii si intrebam buburuzele in ce directie vor zbura, pentru ca stiam ca acolo era cavalerul meu cu suflet bun si inima calda, care ma astepta intr-un castel plin cu flori cu parfum de poveste, cavalerul meu in haine frumoase, alaturi de care aveam sa imi petrec toata viata, pana cand nici macar moartea nu va putea sa ne desparta, unde tineretea va fi vesnica, iar batranetea era pentru oricine altcineva, dar nu pentru noi. Zburdam cat era ziua de mare si ma bucuram de mirosul pamantului proaspat curatat si pregatit pentru plantarea bunatatilor, ingrijite si hranite intotdeauna natural.
In vara copilariei mele, alergam, razand, pe iarba de un verde crud, proaspat cosita, cu miros dumnezeiesc de acasa. Nu exista bucurie mai mare decat sa ma plimb desculta prin iarba, sa simt tarana pulsand sub pasii mei de copil bun si naiv care credea in bunatatea lumii, a oamenilor, in zambetul sincer si neprefacut. Cu picioarele pe iarba, cu ochii spre cer, eram cu sufletul la marea mea cea draga, marea zmeelor inaltate cu mandrie, cu mirare si cu chioturi de veselie, marea pescarusilor galagiosi, care zburau atat de aproape de mine, de sufletul meu, care imi furau cateodata bucatica de prajiturica din manuta, pe care ii certam in gluma si pe care ii iubeam nespus…Marea castelurilor de nisip, inaltate cu gandul la cavalerul meu…si de la mare ma intorceam acasa, la curcubeul binecuvantat din piata, din gradina, ma intorceam la zambetul bunicii mele care ma astepta cu un cosulet plin cu zmeura, cu capsuni presarate cu zahar pudra, cu pepene rece, pus de seara la frigider, cu mancarea mea preferata peste vieti si peste morti, rosii zemoase cu telemea de oaie, ceapa si paine proaspata. Ma asteptau visinele culese si frumos aranjate in sticle pentru ca mami sa imi faca iarna prajiturica, ma astepta dulceata de cirese amare pe care si in somn o visam intinsa pe niste clatite enorme, dar si vinutul de cirese amare pe care il gustam pe ascuns si care simteam ca imi da puteri de erou, ma astepta salata minunata de vinete, ma asteptau sticlutele, sticlele, borcanele si borcanasele, pe care bunica le punea intr-o ordine perfecta, pentru a fi pregatite pentru urmatoarea tura de conserve…
Ma astepta inceputul cald si parfumat de toamna, cu alte jocuri, cu alte amintiri, cu reintalnirea draga cu colegii, cu bazaieli pentru ca nu aveam stare sa stau la birou si sa imi fac temele, ci, fugeam sa stau cu bunica, sa sorb mirosul imbietor de bulion facut in casa, de zacusca, de gemuri, de liniste si de bucurie (da, si de papa bun si dulce dosit sub hainuta sa nu vada mami ca pap dulce inainte de masa), de must dulce indoit, pe fuga cu o muratura, combinatie din care, numai Bunul Dumnezeu stia ce iese in stomacelul meu…Toamna mea cu fosnet ruginiu de frunze pe care le faceam gramada si in care ma aruncam si ma jucam mai ceva ca pisicuta mea, frunze uscate pe care le marunteam, le amestecam cu iarba, cu bucatele mici de crengute si cu mult pamant si pe pare le bagam pe gat papusilor, suparata foc ca erau mofturoase si nu papau tot din castronel… Toamna randunelelor care ma incantau cu ciripitul lor pentru ultima data, cu cocori care plecau spre alte zari, spre alte povesti, spre alte destine…Toamna clopotelor bisericilor care vesteau pomenirea tuturor celor adormiti intru somn vesnic, toamna plina de muzica clopoteilor, semn ca se intorc oile de la munte, toamna targurilor de bunatati, organizate prin satele si comunele vecine, toamna primei brume cazute pe strugurii cu boabe mari si dulci care abia asteptau sa fie transformate in vin, vinul tamaduitor care ne incalzea sufletul si trupul, atunci cand gerul iernii musca nemilos din noi….
Iarna copilariei mele, iarna povestilor la gura sobei, iarna bunicii care torcea pana noaptea tarziu, care tesea la razboi si care imi facea tot felul de hainute calduroase, iarna prajiturilor preparate de mami cu mult suflet si cu multa iubire, iarna trantelor cu tati la sanius, iarna turturilor imensi papati pe ascuns, iarna sfintilor cartofi rasi si pusi la gat pentru alungarea racelii, iarna preparatelor atat de gustoase pregatite din porcul crescut de noi, iarna pamantului care ne-a binecuvantat cu inca o recolta bogata, a pamantului care acum se odihneste sub plapuma alba de omat, iarna luminilor din suflet, din brad si din ochii oamenilor, iarna sfarsitului, iarna inceputului..Mereu altul!
Bunicii mei, bunicii lui Aaron alaturi de parintii mei si de parintii lui au plecat sa cinsteasca pamantul din ceruri. Am ramas eu si Aaron sa le cinstim pamantul de aici, din curtea casei in care parintii si bunicii mei si-au trait intreaga viata, pamantul rece care le-a devenit vesmant in cimitir. Doi oameni, doua povesti de viata, sute de fotografii si mii de amintiri, cuibarite in sufletele noastre pentru vesnicie. Calcam, inca, pe acelasi pamant pe care au calcat toti ai nostri si totusi, pasii nu mai sunt aceiasi, drumul spre acasa inseamna doar drumul pe care il facem unul spre celalalt, inseamna drumul pe care il facem tacand, cu inima stransa spre cimitir…
Cand mi-e dor de ai mei, ma duc in piata si bunicutele care vand acolo fructe si legume au devenit bunicele mele. Ma duc cu drag la ele, sa le vad, sa le cumpar produsele proaspete, sa le spun sarut mana pentru toata munca, pentru tot chinul si sacrificiul pe care il fac, pentru ca noi, cei de la oras, sa ne putem bucura de sentimentul drag de acasa. Si ele, garbovite de munca, de boli, de neajunsuri ,ma binecuvantau si imi spuneau cu glas bland sa fii sanatoasa, maica, sa mai vii pe la noi si imi daruiau cate un merisor, sau o floricica, sau zambetul lor curat..Si plecam plangand, de dor, de amintire, de bucurie pentru ca am reusit sa le aduc un zambet pe chip unor oameni atat de tristi si ma rugam la Dumnezeu sa le dea putere si sanatate sa le gasesc si maine, in piata mea atat de draga!
De Duminica, nici ele nu mai sunt….Au fost zmulse din locul lor, asa cum au fost zmulse de Comunism din casele lor si deportate in Siberia, in Transnistria, sau duse cu forta la colectivizare. Bunica Maria m-a privit cu lacrimi in ochi si, stergandu-si obrajii cu un colt de broboada mi-a spus “plecam, maica, nici astia nu ne vor cum nu ne-au vrut nici aia…Ce-or avea, maica, cu noi, ca nu le-am facut nimic rau..Macar de ne-ar impusca mai repede, sa scapam de chinul asta…Pamantul a fost viata noastra. Zi lumina am muncit pamantul. Asta ne-a fost existenta, asa am trait, ochii in cer la Bunul Dumnezeu si mainile in pamant (si ma gandeam la Petre Tutea..romanul care si-a trait intreaga viata intre Dumnezei si neamul lui…si bunicele mele care nu stiau cine este Tutea, dar au trait exact ca el), pana cand pamantul asta ne va chema la el…Si ne-om duce, maica, ca, oricum, suntem saraci si plini de nevoi si nu mai are nimeni nevoie de noi. Pamantul asta, maica, ne-a fost si binecuvantare si blestem, a fost crucea noastra cea de toate zilele, da’ nu mai e mult si s-or termina toate…Ne cheama pamantul, maica…Ne cheama, rand pe rand si ne vom duce tot rand pe rand..Vai de voi care ramaneti!”
Si eu si ele am plecat, planagand, asemenea cocorilor, spre alte locuri, spre alte destine si, poate, undeva, candva, cumva ne vom regasi, acolo unde ne va chema, intotdeauna, pamantul!
Alexandra Mihaescu-Goldstein,
Acasa,
11.11.2020.
Fii primul care comentează