Views: 771
Intotdeauna mi-am dorit sa devin jurnalista, sa pot sa calatoresc, sa cunosc oameni frumosi, sa am cat mai multe experiente de suflet, sa culeg amintiri, care sa imi tina de cald peste ani si peste vieti, sa pot sa inteleg mai bine alte culturi, alte popoare, alte istorii, sa pot sa inteleg viata din cat mai multe perspective posibile. Am fost si sunt un om tare binecuvantat pentru ca, in 2002, dupa 4 ani de Facultate si multa munca, deveneam, in sfarsit, jurnalista cu acte in regula! Scriam articole in presa din Campina, de la 14 ani si stiam in adancul sufletului meu ca acesta va fi drumul care ma va face fericita! Intuitia mea nu a dat gres. De-a lungul carierei mele jurnalistice am avut parte si de suisuri, dar si de coborasuri, de piedici, de incurajari, de sabotaje, dar si de laude, am plans de fericire, atunci cand am simtit ca am dat tot ceea ce era mai bun in mine, am dat cu pagina de Politica Externa de toti peretii, atunci cand domnul Horia Alexandrescu imi schimba totul, in ultimul moment, si care imi spunea: ”poti mult mai mult! Hai, la treaba! Trebuie sa fie perfect!”, am vrut sa strang pe cineva de gat atunci cand eram in toiul nuntii prietenei mele si Slobodan Milosevici s-a trezit fix atunci sa moara in inchisoare la Haga, iar eu am fost nevoia sa fug acasa, sa fac doua pagini speciale despre ce a insemnat era Milosevici, iar dimineata am alergat la redactie sa ma ocup, alaturi de colegii mei de la tehnic, de tot ceea ce insemna editare, tehnoredactare si trimitere la tipografie al ziarului Cronica Romana, sa ma bucur ca am reusit, inca o data sa fac o pagina foarte buna (dupa spusele sefului), sa ma bucur ca majestatea sa calciul a revenit, dupa o tranta superba de tastatura calculatorului si ca, in sfarsit voi putea sa ma bucur de pernuta mea draga, pe care o vedeam, deja dublu. I-am multumimt mereu lui Dumnezeu pentru ca mi-a dat puterea si sansa sa ajung acolo unde mi-am dorit inca de cand eram mica si ai mei imi povesteau ca, de cate ori cineva venea la noi, il opream si, cu lingura de lemn in mana, nu il lasam sa treaca pana ce nu ii luam un interviu…Deh, eram nepoata de detinut politic si copil crescut cu Radio Europa Libera, cu vocea calda a doamnei Monica Lovinescu, care realiza emisiunea Scurte si Ultrascurte de a Paris, cu inconfundabila voce a domnului Niculae Constantin Munteanu, cu inegalabilul Virgil Ierunca, autorul uneia dintre cartile mele de suflet, Fenomenul Pitesti, cu Orizonturi Rosii a generalului Pacepa citita, in episoade, la Europa Libera si ascultata cu perna pe radio, ca sa nu se auda prea bine, prea tare, prea ca la manastirea secu, cu Doina Cornea care ne anunta, plangand, in Decembrie, 1989, ca a picat comunismul si ca, iata, in sfarsit (credeam atunci) suntem liberi… Datorita acestui post de radio mi-am dorit sa ajung jurnalista! Am avut marele noroc sa fac ceea ce mi-a placut cel mai mult, sa imi pun harul dat de Dumnezeu in slujba oamenilor, sa fac parte din echipe minunate, sa cunosc oameni fabulosi, care m-au iubit si care mi-au schimbat viata, sa vad locuri care mi-au ramas in suflet si care vor ramane acolo peste vieti si peste morti.
Era vara anului 2004 cand lucram in TVR, la emisiunea Povesti de viata in roz, sub directa indrumare a doamnei Marina Almasan, care era atunci Redactor-Sef al Departamentului Divertisment. Stand cu sefa la povesti, ne-a venit idea sa realizam o emisiune speciala, in care sa invitam atat ambasadorii acreditati la Bucuresti cat si diferite comunitati pentru a ne incanta cu muzica specifica fiecarei tari. Zis si facut, ne-am apucat de treaba. Reprezentantii misiunilor diplomatice ne raspundeau afirmativ si cu bucurie la invitatie, iar cantaretii erau cei mai fericiti, pentru ca aveau posibilitatea de a promova cultura tarii lor. Ambasadorii culturali ai Greciei au fost doi oameni frumosi, talentati si sufletisti, Lena si Babis, superb uniti sub numele de Aroma Ellada. Din secunda in care i-am ascultat, m-am indragostit, iremediabil, de ei si de talentul lor! In timp, Lena si Babis au devenit prietenii mei dragi, care m-au primit cu bratele deschise in viata si in sufletele lor. Pe vremea aceea, Lena si Babis cantau in fiecare week-end intr-o taverna greceasca din Bucuresti poetic numita Socrates. Prima data cand m-au invitat sa merg cu ei, m-am dus din curiozitate…Nici macar nu banuiam ca acea taverna va deveni locul meu de suflet unde aveam sa cunosc ce inseamna, cu adevarat, Grecia, grecii si unde am simtit, pentru prima data parfumul dulce-sarat al Mediteranei, unde am descoperit licoarea magica cu gust de istorie si mitologie numita ouzo, unde sirtaki a devenit dansul pe care sufletul meu isi plangea iubirea plecata, neimplinita, scaldata in lacrimile Mediteranei ce veghea sufletul omului meu drag, aflat atunci intr-un Tel Aviv inorat si mult prea indepartat, unde mirosul imbietor de anais ma ducea cu gandul la plajele cu nisip fin din Santorini, unde petalele de trandafiri pe care dansam, ma faceau sa ma gandesc la Nana Nouskouri si la al sau celebru cantec, Adio, Acropole, unde gustul inconfundabil de souvlaki combinat cu tzatziki ma facea sa ma simt zeita pe de-a-ntregul, unde versurile cantecelor de dragoste, cantate dumnezeieste de Lena, ma faceau sa ma simt o Afrodita care il astepta, cu infrigurare, pe Adonis, o Afrodita care se ruga marii din care s-a nascut sa o duca acasa, acolo unde ii era sufletul, linistea si iubirea.
Lunile treceau, iar iubirea mea pentru tot ceea ce inseamna Grecia crestea si se cuibarea mai adanc in sufletul meu. Fiecare sfarsit de saptamana insemna pentru mine un crampei de viata trait din tot sufletul, o noua poveste cu zei si zeite, un nou dans traditional specific altei zone, insemna intalnirea altor oameni si ascultarea unor noi povesti, insemna inca o amintire de colectie, asezata cu drag si cu multa iubire in sertarelul sufletului meu pe care statea scris, cu raze de soare, Aroma Ellada, adica Aroma Greciei. In sufletul meu, mi-am dorit ca aceasta etapa din viata mea sa nu se termine niciodata, insa viata m-a invatat ca nimic nu ramane constant. Taverna s-a inchis, Lena si Babis s-au mutat definitiv in Grecia, in paradisiaca insula Lesbos, eu am plecat in Canada, insa povestea prieteniei noastre a continuat dincolo de distante, dincolo de mari, de frontiere si de anii care au trecut de la ultima noastra petrecere impreuna, petrecere care s-a lasat cu multe teancuri de fafurii sparte pe rimurile atat de dragi sufletului meu, s-a lasat cu lacrimi si cu promisiunea ca, intr-o zi, ne vom reintalni si vom canta, iar, impreuna, asa cum am facut-o de atatea ori.
Am spus de multe ori si o voi spune pana la ultima mea respiratie, oamenii poate vor uita ce le-ai spus, ce cadouri le-ai facut, dar nicioadata nu vor uita cum i-ai facut sa se simta in sufletul lor. Lena si Babis m-au facut sa ma simt parte din familia lor, din traditiile lor, parte din existenta lor frumoasa si colorata, m-au facut sa ma simt parte dintr-un popor minunat, cald si iubitor, parte din ceva mult mai mare decat noi toti la un loc, dintr-un taram de basme, unde soarele, luna si sfanta mare ne cuprind fiinta si sufletul intr-o imbratisare tandra. Ori de cate ori stau la povesti cu mine insumi pe malul Marii Mediterane in Tel Aviv, inchid ochii si imi imbratisez prietenii dragi, le multumesc, in gand, pentru toate clipele de minune pe care le-am trai alaturi de ei, ii binecuvantez cu iubirea si cu recunostinta mea vesnica pentru minunea sufletelor lor, sarut sertarelul din sufletul meu pe care va sta scris mereu numele lor si o rog pe Afrodita sa ii apere si sa le dea iubire, oameni frumosi in jurul lor, o viata plina de bucurii, de impliniri si de vise devenite realitate.
Dupa Tel Aviv, orasul iubirii mele, al reinvierii mele sufletesti, orasul alb, orasul lui Bauhaus, Grecia va ramane pentru vesnicie una dintre iubirile mele de suflet, una care m-a ajutat sa cresc, sa visez, sa ma imbogatesc sufleteste, sa invat sa sarbatoresc atat lucrurile pe care le am in comun cu alte culturi, cat si diferentele, sa inteleg ca iubirea, ca si prietenia adevarata, nu tine cont de limba pe care o vorbim, de traditii, de distante, de cetatenia pe care o avem trecuta in pasaport, ci, are propriul ei limbaj, pe care daca stii sa il descifrezi, vei intelege ce inseamna sa fii fericit, cu adevarat.
Alexandra Goldstein,
Acasa, 5 Octombrie, 2018
Fii primul care comentează